miercuri, 25 ianuarie 2017

Culoarea copilăriei

Albastru, gust. Cârlionți blonzi, cădere. Atingere, zbor. Avea un glas neobișnuit de subțire. Brațele i se dezgoleau aproape până la umeri, de fiecare dată când alerga. Își ridica brațele de parcă câștiga mereu câte un premiu. Observam mișcarea picioarelor împleticite care încercau să atingă mingea. L-am lăsat de fiecare dată să mă faulteze. Și ce dacă mă durea...Durerea venea de la el. De la îngerul din colțul străzii. Că doar așa arată îngerii, exact așa... Dar, de unde să știu eu? Îl lăsam mereu să fure din avantajul jocului pentru a fura câte un țipăt, din acela subțire, tulburător. Până când într-o zi țipătul a devenit tăcere. Nici o minge pe stradă. Nici o mână fluturând în depărtare. Nici un fluier... Și am rămas așa, în mijlocul drumului, cu genunchii plini de praf, cu mâinile și coatele lovite. Am rămas acolo, așteptând, un nou înger să vină...

Niciun comentariu: