miercuri, 23 noiembrie 2016

Rugăciunea si iubirea


Mereu am crezut că în fiecare iubire Îl găsim. Cred și acum...însă nu cred că suntem vrednici de a trăi iubirea așa cum ar trebui trăită, simțită. Cel puțin eu, eu nu reușesc. Să trăiesc iubirea ca pe o rugăciune... Pentru sufletul celuilalt mai mult decăt pentru sufletul meu. Spre suferința mea, reușesc cu greu să mă rog pentru mine. Cu iubire, către Iubire. M-am trezit în miez de noapte cu un gust ciudat. Imi aminteam că citisem despre un posibil Tsunami in Japonia. Eram speriată că poate sunt acolo. Simțeam ceva sărat pe buze. Ce putea să fie? Doar valuri. Apa mării, a oceanului e sărată. Îmi simțeam și picioarele reci, înțepenite și fața îmi era umedă. Mi-am atins fața și am gustat parcă cu nesaț umezeala ce se prelingea pe obraji. Cu siguranță sunt la mare, mi-am spus încercând să îmi liniștesc bătăile inimii care erau din ce în ce mai accelerate. M-am întins din nou pe spate. Simțeam șiroaie de apă sărată curgând. Da, cu siguranță urmează valuri puternice... Și nu înțelegeam de ce e încă întuneric, de ce nu mă pot mișca mai mult. Parcă începeam să mă sufoc, să mă înec în apa sărată. Îmi simțeam corpul amorțit sub propria-mi greutate. Și încet-încet m-am trezit. Umezeala de pe obrajii mei nu era altceva decât lacrimile care parcă jucau un joc mult prea sadic. Mă stăpâneau. Erau fiebinți și reci... Se rostogoleau și deodată nu îmi mai atingeau nici măcar obrazul. Erau prea puternice pentru mine. La fel ca și iubirea... Iubirea trebuie trăită ca pe o rugăciune. La fel și lacrimile...trebuie meritate. Iar vrednicia de a le trăi se capătă prin răbdare și stăruință.

Un comentariu:

Delia spunea...

Iubirea tot din Iubire vine, "Dragostea nu cade niciodata." :) Nu noi decidem daca suntem vrednici, noi trebuie doar sa ne facem treaba, adica sa iubim.