luni, 7 noiembrie 2016

Din particule

Sunt într-un colț al camerei tale și te privesc. Am învățat că cea mai frumoasă stare care se aseamănă cu spritul tău este tăcerea. Așa că tac. Respir încet, ca nu cumva vreun moment al existenței tale să fie deranjat de sunetul respirației mele, al aerului ce îmi pătrunde în plămâni doar așa, să întrețină un organism ce pare mort pe dinafară. Am căutat mereu prilejul de a-ți fi în preajmă. Nu reușeam mereu. Dar azi mă bucur că sunt acolo. Am căutat mereu să îți spun că sunt acolo, că exist. Și doar atunci când am început să îți întregesc existența mi-am dat seama că nu am nevoie de nimeni ca să fiu eu. Am nevoie doar de mine, de El...

Cea mai ciudată întrebare, obsesivă de-a dreptul, a fost mereu: cine sunt eu? Și nu am primit răspunsul. Mă regăsesc pe mine în gândurile tale, mă regăsesc în lacrimile celor rămași în urmă, mă caut și mă găsesc în privirile străine a celor de pe peronul gării. Sunt și mă compun din bucăți, bucăți mărunte și cu forme diferite. Sunt eu peste tot și nicăieri. Am încercat să mă formez din gândurile mele. Și mă găsesc plină de viață. Am încercat să mă formez lipind frânturi din trecutul meu. Mă regăsesc ca fiind un corp străin, rece, dens și vibrant. Particule solide, cu aceeași formă și de aceeși dimensiune. Mă caut și lipesc fragmente din copilărie. Un portret a unui copil fericit dar prea îngrijorat. Adun imagini ale adolescenței, zbuciumate de teama unei false dezamăgiri. O fotografie a unui om lipsit de viață, în căutări obositoare, deprimat pe alocuri, bolnav deseori. Imaginile recente creează un tablou rece, sumbru, nocturn. A unei ființe în așteptarea unei primăveri. Un om cu speranță și dorință fără margini. Și mă arunc... Mă simt. În sfârșit...  

Un comentariu:

Anonim spunea...

:)